Culmea istoriei: cum poate salva modelul unguresc Monumentul Marii Uniri!

publicat in Regional pe 16 August 2017, 14:52

Orașul nostru așteaptă de o sută de ani acest Monument, iar prima colectă pentru realizarea sa a fost inițiată chiar de către Vasile Goldiș. De ce, totuși, aceste convulsii publice, în ultimele zile?

* Nu cred că Aradul ar pierde prin transformarea pieței într-un spațiu de promenadă mai liniștit, mai curat, mai îngrijit. Artenție, asta nu ar însemna că piața moare, așa cum îi cântă cucuvelele prohodul, ci că se mută. 

Aradul a tânjit după un Monument. Ce a rezultat este mai degrabă o pedeapsă decât un premiu. Nu cadrează nici cu ansamblul urban arădean, nici cu vremurile.

Cred că Aradul ar fi meritat altceva, o lucrare comparabilă cu Statuia Libertății din Parcul Reconcilierii sau cu Sfânta Treime, din fața Teatrului. Dacă nu a fost să fie, ceea ce ni s-a azvârlit, ca un praf în ochi, ca să tăcem din gură și să nu mai protestăm, nu este motiv de mândrie locală.

* E
 suficient să țip că primarul e leneș, prost și hoț, ca eu să îi păcălesc oponenții că sunt harnic, deștept și cinstit! 

Maghiarii arădeni ar trebui să fie un exemplu pentru grupul care se opune cu orice preț amplasării Monumentului Marii Uniri în spațiul propus de Primărie. Deși Statuia Libertății era inițial în actuala Piață Avram Iancu, ungurii au acceptat în 2002 să fie pusă în Piața Rușilor, pe considerentul că e mai bine să fie acolo decât nicăieri.

Amplasarea Monumentului Marii Uniri în Arad agită spiritele, deși ar trebui să fie un moment de bucurie și de mândrie pentru arădeni. Orașul nostru așteaptă de o sută de ani acest Monument, iar prima colectă pentru realizarea sa a fost inițiată chiar de către Vasile Goldiș. De ce, totuși, aceste convulsii publice, în ultimele zile? Motivele țin mai degrabă de interese personale punctuale decât de interesul general al comunității arădene.

Sunt câteva aspecte discutabile în toată această tevatură care încet-încet degenerează într-un rușinos scandal. Unul ține de fondul problemei, celălalt de formă, iar un al treilea de alterarea, în ansamblu, a atmosferei din Arad pe seama scăderii calității dezbaterii publice și a calității oamenilor politici.

1.Chestiunea de fond: amplasarea monumentului în spațiul adecvat.

Cum spuneam, ceea ce ar trebui să fie o bucurie, s-a transformat într-o mare supărare. Niciunul dintre spațiile luate în calcul pentru amplasarea Monumentului nu a fost considerat satisfăcător de o parte a opiniei publice. Culmea, mereu aceeași! Inițial se punea problema amplasării în Piața Podgoria, unde președintele Ion Iliescu, în anul 2003, i-a și pus piatra de temelie. Dar s-a schimbat primarul și s-a schimbat și amplasamentul: pe Lacul Pădurice! Ulterior, a apărut varianta proximității Consiliului Județean, a unui parc creat special în locul fabricii Tricoul Roșu și a dezafectării segmentului comercial din Piața Catedralei. Fiecare dintre scenarii a stârnit reacții vehemente în mediul politic și în cel on-line. S-a ajuns în situația ca, pe măsură ce avansăm în timp, niciunul dintre locurile propuse să nu fie socotit corespunzător, de parcă Aradul, după ce ani de zile s-a lamentat de ce nu merită și el recunoștința istoriei și o amărâtă de statuie, ar fi căzut în cealaltă extremă și ar vrea cu orice preț să împiedice amplasarea Monumentului.

Se discută astăzi pe un ton catastrofic despre posibila plasare a acestuia în Piața Catedralei. Își dau cu părerea toți despre ce înseamnă piața în viața orașului și se agață cu dinții de acest spațiu, parcă de el ar depinde soarta Aradului.

În istoria noastră recentă avem două exemple de dezafectare a unor piețe și de transformare a lor în spații reprezentative pentru oraș: una este cea din Piața Avram Iancu, din spatele teatrului. Cealaltă este Piața Rușilor, transformată în Parcul Reconcilierii. Ambele arată bine, deși ar putea arăta și mai bine. Din punctul acesta de vedere nu cred că ar strica dezafectarea țigăniei din jurul Pieței Catedralei, cu lumea pestriță care s-a adunat acolo, cu aerul de spațiu unde civilizația a uitat să mai respire. Sigur că ar fi incomodă relocarea, oamenii obișnuiți să umble pe aceeași cărare ar trebui să se adapteze schimbării și să își caute alte poteci către o nouă piață, poate mai modernă, mai prietenoasă. E un inconvenient de moment. Dar de aici la a susține că s-ar distruge un obiectiv de suflet pentru Arad, o emblemă a orașului, fără de care nu se poate imagina viața acestei comunități, este cale lungă! Să ne ferească Dumnezeu să ne judece cineva după chipul și asemănarea celor care își fac veacul pe lângă piață – iar arădenii știu exact la ce fel de oameni mă gândesc și câte neplăceri, vizuale și efective, creează această mulțime efervescentă, agasantă și gălăgioasă.

Situația Pieței Catedralei este folosită acum electoral. Am văzut niște domni de la PSD agitându-se pe-acolo cu furie împotriva primarului, de parcă nu ne-am dori cu toții un centru de oraș mai estetic. Nu s-au schimbat multe în Arad – la înființarea Parcului Reconcilerii, indivizi de aceeași stofă ne arătau pumnii de pe o remorcă, în fața vânzătorilor din Piața Rușilor, vorbind în aceiași termeni despre planurile oculte de distrugere a orașului. Iată că parcul nu l-a distrus...

Revenind, nu cred că Aradul ar pierde prin transformarea pieței într-un spațiu de promenadă mai liniștit, mai curat, mai îngrijit. Atenție, asta nu ar însemna că piața moare, așa cum îi cântă cucuvelele prohodul, ci că se mută. Iar o mutare nu e un sfârșit, ci un nou început pentru orice om echilibrat, capabil să proceseze valurile vieții.

Mă surprinde că dintre politicienii vocali care alimentează spiritele și dintre cei ce își dau cu presupusul în spațiul on-line nu sesizează nimeni trendul în acest domeniu. Astăzi discutăm despre spații în care se amenajează piețe mobile. Dimineața comercianții își vând marfa acolo, seara e un spectacol în aer liber. Nu știu alții cum sunt, mie așa mi-ar plăcea să evolueze Aradul, mai degrabă decât cu improvizații de un aspect îndoielnic, bătute în cuie și de care nimeni să nu aibă curajul să se atingă nici măcar în gând.  Cu Monument sau fără, Piața Catedralei este un mort viu, care nu mai trebuie să rămână așa!

2.Chestiunea de formă: aspectul monumentului.

Prea absorbiți de locul unde va fi amplasat, omitem aspectul acestui monument. De această dată nu l-am mai scris cu majusculă, pentru că nu merită. E adevărat că arta presupune o interpretare personală, originală, a lucrării și mesajului. Dar în această situație avem de-a face cu o temă prea importantă pentru a fi expediată cu o estetică dubioasă.

Aradul a tânjit după un Monument. Ce a rezultat este mai degrabă o pedeapsă decât un premiu. Nu cadrează nici cu ansamblul urban arădean, nici cu vremurile. Mi se pare mai degrabă o lucrare cu rădăcini în perioada de dinainte de 1990, de inspirație proletcultistă, decât o operă de artă corespunzătoare spațiului cultural contemporan. Nu văd originalitatea ei, nu are capacitatea să devină un punct de atracție, în sine. Ca acel obelisc nefericit din fața Palatului Administrativ, mai degrabă cred că sluțește decât îmbunătățește locul.

Cred că Aradul ar fi meritat altceva, o lucrare comparabilă cu Statuia Libertății din Parcul Reconcilierii sau cu Sfânta Treime, din fața Teatrului. Dacă nu a fost să fie, ceea ce ni s-a azvârlit, ca un praf în ochi, ca să tăcem din gură și să nu mai protestăm, nu este motiv de mândrie locală.

Din punctul acesta de vedere, susțin obiecțiile celor care spun că locul său nu ar fi în Piața Catedralei. Acolo, când casele vor fi renovate, vom avea o bijuterie de piațetă, în care monumentul acesta va fi ca nuca în perete. Ar fi de preferat un amplasament mai periferic, mai ascuns, fiindcă din păcate nu prea avem cu ce ne lăuda, judecând după machete și fotografiile scăpate pe internet. Dar dacă nu o amplasăm nici acum, riscăm să pierdem Centenarul legându-ne cu lanțuri de Piața Catedralei. Dacă asta ne dorim, putem experimenta în continuare.

3. Chestiunea scăderii calității dezbaterii publice și a calității oamenilor politici.

Am constatat de la o vreme că orice inițiativă din zona administrației locale este taxată vitriolant de o nișă foarte activă și foarte acidă, mai ales pe internet. Nu e rău că se întâmplă așa, trebuie să existe un forum în care omul să își spună părerea și care să determine administrația locală să nu doarmă în bocanci. Dar aici deja e vorba de altceva. Suntem ca în bancul cu iepurașul care o îmbulinează indiferent de circumstanțe, și dacă are căciulă și dacă nu are, și dacă fumează țigări cu filtru și dacă fumează fără filtru. Administrația este sub tirul celor nemulțumiți indiferent ce se întâmplă: dacă se face, de ce se face, când sigur există un interes pentru care se face; dacă nu se face, de ce nu se face?!

Această atitudine este alimentată vizibil de politicieni de cafenea care înțeleg că își fac capital electoral dacă dirijează corul imposibil de mulțumit, și că asta îi scutește de osteneala de a mai munci. Cum ar veni, e suficient să țip că primarul e leneș, prost și hoț, ca eu să îi păcălesc oponenții că sunt harnic, deștept și cinstit!  Nu cred că este un calcul corect, cel puțin nu pe termen lung. Fiindcă, așa cum spunea Lincoln, poți să păcălești câțiva oameni tot timpul și toți oamenii o perioadă, dar nu poți păcăli toți oamenii tot timpul.

Închei cu o concluzie: maghiarii arădeni ar trebui să fie un exemplu pentru grupul care se opune cu orice preț amplasării Monumentului Marii Uniri în spațiul propus de Primărie. Deși Statuia Libertății era inițial în actuala Piață Avram Iancu, ungurii au acceptat în 2002 să fie pusă în Piața Rușilor, pe considerentul că e mai bine să fie acolo decât nicăieri. S-ar fi putut încăpățâna, ar fi putut protesta, puteau aștepta demolarea statuii militare din Piața Avram Iancu. Dar s-au gândit, corect, că ce e în mână nu e minciună. Același raționament este valabil și acum. Reducând toată disputa la o singură frază, Aradul este acum în situația de a alege dacă se împiedică de o piață sau de un monument pe care și l-a dorit de un secol. Restul e spumegare inutilă.