Necula, Fonduri Europene. Câţi bani europeni schimbă mentalul românesc intolerant?

in Interviu | 19 August 2016, 00:52 | 1 comentariu

Ne întrebăm care este efectul real al fondurilor europene derulate prin ONG-uri, pentru comunități. Cât de mult au schimbat proiectele europene mentalitatea românilor. Răspunde Ciprian Ne­cula, Secretar de Stat, Ministerul Fon­durilor Europene.
Primarul trage utilități până în țigănie, sunt semnate petiții de schimbare a Constituției în favoa­rea familiei tradiționale, comenta­riile de pe net sunt xenofobe, ro­mii, comunitățile LGBT sunt cele mai vizate. Întrebarea este simplă: unde s-au dus atâtea fonduri europene absorbite de ONG-uri? Cât de mult aceste programe europene au mo­dificat mentalitățile autohtone? Ci­prian Necula, Secretar de Stat, Ministerul Fondurilor Europene, face portretul unei Românii răma­se intolerante, într-un interviu Me­diafax. Câteva din principalele de­clarații, dar și motive ale blocajelor instituționale și de mental colectiv: 

Inadecvare: ”Fondurile euro­pe­­ne destinate etnicilor romi cheltuite de organizații ce n-au legătură cu romii” 

Puterea exemplului: ”Primarii opresc resursele publice la marginea țigăniei” 

Indecizie majoră: ”România este țara etnicilor români sau a ce­tățenilor români?” 

Eliminarea neaveniților: ”Avem vreo 160.000 de persoane fără acte de identitate și peste 6.000, fără cer­tificate de naștere” 

Negarea realității: ”În ceea ce pri­vește comunitatea LGBTQ, pro­blematica este diferită și, din păcate, trebuie să recunosc că programele de intervenție sunt practic inexistente” 

Greutățile sociale și stima de sine: ”Nu te poți aștepta ca un co­pil să devină performant în școală, când nu este hrănit, are probleme cronice de sănătate, n-are încăl­ță­min­te sau condiții decente de lo­cu­it, ajunge greu la școală ori este în­tâmpinat acolo cu o ostilitate ce-i afectează stima de sine.” 

Ministerul Însuși: ”Ministerul nu face ceea ce nu este treaba lui să facă! fondurile europene să fie chel­­tuite, de această dată, în direc­ția potrivită, răspunzând unor ne­voi reale, cu soluții realiste. În plus – și aici e cazul să risipesc o altă pre­judecată –, fondurile eurpene nu au cum să înlocuiască bugetul na­țional”

Interviul în întregime cu Ci­pri­an Necula, secretar de stat Minis­te­rul Fondurilor Europene:

 

Reporter: Atâtea fonduri, atâ­tea programe. De ce aceeași in­to­leranță socială față de romi, LGBTQ, etc?

Ciprian Necula: E posibil ca su­mele, fondurile și programele alocate comunităților de romi să pară mai mult decât are România ne­vo­ie. În realitate, în perioada 2007/ 2013, abia 1% din fondurile POSDRU au fost cheltuite în proiecte ce au avut în grupurile țintă și etnici romi; și, așa cum remarca sociolo­gul rom dr. Gelu Duminică, cea mai mare parte a fost cheltuită de “or­ga­nizaţii şi instituţii ce nu au legătură cu mediul neguvernamental rom, ci cu mediul instituţional românesc şi cu organizaţii ne-etnice”, printre ele și Biserica Ortodoxă Română.

În acest context, cred că nu este vorba de chiar “atâtea”, din fe­lurite motive. În primul rând, când ne re­fe­rim la intoleranța față de anumi­te grupuri minoritare, trebuie să ne uităm în istoria mentalităților față de aceste grupuri. Romii au fost sclavi până acum 160 de ani și, în­deobște, considerați inferiori, sub-oa­meni, specie creștinată, dar stră­i­­nă corpului social românesc. Con­fundăm adesea etnicitatea cu ce­tă­țenia.

Etnia înseamnă un mod de via­ță pe care individul, ca parte a co­munității, o practică zilnic, în vre­me ce cetățenia reprezintă contrac­tul cu statul. Dacă îmi este permisă metafora, populația romă este un soi de organ pe care îl ignorăm, chiar dacă face parte din același corp social, doar pentru că romii, în spațiul lor privat, vorbesc o altă limbă și au alte valori culturale (di­ferite chiar și de la un neam la al­tul). Însă, atunci când primarii opresc resursele publice la marginea țigă­niei, inevitabil, “organul” social ră­mâne nealimentat și, vrem sau nu, atrofierea sa va genera probleme pentru întregul organism. Din pă­ca­te, chiar și azi, rasismul este principala barieră pentru incluziunea ro­milor.

Funcționari dintr-o primărie (Bu­dești, la doi pași de capitală) îmi explicau că “așa vor romii să trăiască, e în gena lor”. Le-am spus că, cel puțin teoretic, am și eu ace­eași genă, dar nu mi-ar plăcea să tră­iesc fără electricitate, fără apă curentă, fară reglementarea juri­di­că a locuinței mele, fără acces la să­nătate și educație, scormonind prin groapa de gunoi sau săpând după râme pentru pescari, ca să-mi pot duce zilele și cu o administrație pu­blică care se limitează la a conside­ra omenesc până la mine. Mi-au răs­puns că… este cu totul altceva, că eu sunt educat.

Și da, chiar așa este!

Am avut această șansă, pentru că am crescut în București, în car­tierul Dristor, nu într-o țigănie – dar cei din Budești? Cine distri­bu­ie, discreționar, șansele de-a deve­ni un astfel de „altceva”? În definitiv, România este țara etnicilor ro­mâni sau a cetățenilor români? Ra­sis­mul provine tocmai din modul în care tratăm această distincție. În­tr-o societate democratică, în re­lație cu autoritățile, singurul lucru care contează este contractul so­cial-cetățenesc, practicile culturale fiind doar efectul unui sistem de va­lori ce n-au cum să afecteze contractul social, acesta – că tot a de­venit sintagmă curentă – fiind ex­presie a statului de drept. Sigur, pu­tem constata o tendință generală pozitivă, însă după o istorie de mai bine de 500 de ani de robie a ro­mi­lor în acest spațiu (cea mai lungă perioadă de sclavie a unui popor), după deportări și Holocaust, după asimilarea forțată din perioada co­munistă, n-ar fi firesc să ne așteptăm la miracole peste noapte. In­clu­ziunea este un proces continuu, în cel puțin două privințe – cercul vi­cios al prejudecăților și cercul vi­cios al sărăciei și excluziunii socia­le. Guvernul României a elaborat o strategie națională pentru incluziunea cetățenilor români de etnie romă și, cred eu, cu contribuția per­severentă a Punctului Național de Contact pentru Romi din Minis­te­rul Fondurilor Europene, am ob­ținut deja și vom avea în continua­re efecte vizibile; dar, până la elimi­narea problemelor, rămâne un drum lung, foarte lung, de parcurs.

 

De exemplu, conform unei ana­lize pe care am întreprins-o prin in­termediul prefecturilor, am ajuns la concluzia că, deși suntem în de­ceniul doi al veacului 21, avem vreo 160.000 de persoane fără acte de identitate și peste 6.000, fără cer­tificate de naștere. Principala ca­uză a acestui anacronism este le­gislația noastră ce nu permite elibe­rarea unei cărți de identitate permanente decât celor ce au un do­mi­ciliu (iar domiciliu nu poți avea dacă n-ai o carte de identitate). Pare că eliberăm documente de iden­titate unor locuințe, nu unor persoane. Și asta, în condițiile în care un studiu al Băncii Mondiale sem­nalează că o treime din locu­in­țele romilor nu sunt reglementate juridic. Guvernul a abordat această problemă, s-a adoptat deja o ordonanță de urgență pentru înlesnirea accesului la certificate de naștere (de la un proces în justiție, la un pro­ces administrativ), dar încă mai avem până să identificăm soluții pentru a emancipa și identitatea cetățeanului față de domiciliu. Am vorbit mai mult despre săraci și mi­noritatea romă, pentru că reprezintă principala direcție a preocu­pă­ri­lor mele actuale. În ceea ce pri­veș­te comunitatea LGBTQ, proble­ma­tica este diferită și, din păcate, trebuie să recunosc că programele de intervenție sunt practic inexistente. De altfel, istoria homofobă este încă foarte aproape, inclusiv la nivel legislativ, dezincriminarea re­lațiilor dintre persoane de același sex fiindu-ne contemporană. Dez­ba­terea inflamată pentru a defini cine cu cine are dreptul să se căsăto­rească indică cu precizie primiti­vismul ortodox în care ne aflăm în ceea ce privește alteritatea și drep­turile omului.


Reporter: Nu cumva accesul spre aceste fonduri este unul re­dus din start? Vezi limbajul standardizat, restricțiile de tot felul, firmele de consultanță, etc.

Ciprian Necula: Accesul este garantat tuturor celor eligibili. În func­ție de specificul finanțării, in­di­căm și tipul beneficiarilor eligibili. Limbajul, cu siguranță, este unul spe­cific și poate părea greu de des­cifrat, dar explicația este de ordin prac­tic: prin apelurile de finanțare, răspundem acordului de parteneriat pe care România l-a încheiat cu Co­misia Europeană, precum și re­gu­lamentelor Comisiei Europene și legislației naționale. Pentru noua perioadă de finanțare 2014-2020, am încercat o traducere mai uma­nă a unor concepte; ne-a și ieșit în­tr-o oarecare măsură, însă, având în vedere numărul mare al solicitan­ților de fonduri europene, fami­lia­rizați deja cu acest argou adminis­trativ, putem considera că problema nu mai este la fel de actuală. De pildă, prin “beneficiar”, în română, se înțelege cel ce primește ceva. În limbajul fondurilor europene, bene­ficiarii sunt, mai curând, promotorii de proiecte, ei fiind cei ce be­ne­fici­ea­ză de finanțare nerambursabilă în beneficiul celor pe care îi nu­mim “grup țintă”. Dintr-o asemenea con­fuzie între mijloace și scopuri, s-a acreditat pînă acum ideea că fondurile europene ar fi destinate de drept ONG-urilor și altor actori de pe scena proiectelor (inclusiv fir­mele de consultanță pe care le aminteai), când beneficiari – mai ales dacă ne referim la măsurile de dezvoltare – ar trebui să fie comunitățile și persoanele din comuni­tăți.

 

Reporter: Totuși, care-s pro­iec­tele importante, ce conside­rați că s-a schimbat în mentalul co­lectiv?

Ciprian Necula: În acest mo­ment, cred că prioritare sunt axele ce se referă la Dezvoltare Locală In­tegrată (4.1 și 4.2), nu doar pentru că sunt singurele lansate deocam­dată, cât pentru că vor produ­ce schimbări semnificative la ni­ve­lul comunităților marginalizate. Prin aceste programe, Ministerul Fondurilor Europene pornește de la evidența că, pentru probleme lo­cale, trebuie identificate soluții lo­ca­le, specifice. În acest scop, pro­iec­tele nu se mai construiesc în bi­rou, ci în comunitate, cu implica­rea comunității, pe baza unei aten­te analize prelimiare a nevoilor rea­le ale gospodăriilor din zona de intervenție, iar promotorii de pro­iecte – în obligatoriu parteneriat cu primăriile – au obligația, dar și șan­sa, să lucreze timp de 3 ani în aceeași unitate administrativ-teritorială, implementarea proiectului însemnând în același timp și implicare. În logica acestui tip de pro­iec­te, abordarea integrată înseamnă că asupra unei comunități se ac­ționează cu mai multe tipuri de in­ter­venții simultan, pentru a rezolva probleme ce se intercondiționează (ocupare, educație, sănătate, lo­cu­i­re, combaterea discriminării, acte de identitate și de stare civilă), cu un buget ce poate ajunge la 6 mili­oa­ne de euro. Această abordare re­prezintă o lecție învățată din pro­gra­mele anterioare POSDRU, în care am constatat că eficiența in­tervențiilor unidirecționale, în­drep­tate doar către unul din do­me­niile amintite, este adesea diminuată de lipsurile din celelalte domenii co­nexe. Viața omului este ceva mai com­plexă: nu poți să-I îndopi doar cu programe de educație, ignorând ve­nitul familiei, condițiile de locu­it, sănătatea, rasismul etc. Nu te poți aștepta ca un copil să devină performant în școală, când nu este hrănit, are probleme cronice de să­nătate, n-are încălțăminte sau con­di­ții decente de locuit, ajunge greu la școală ori este întâmpinat acolo cu o ostilitate ce-i afectează stima de sine. Din punctul meu de ve­de­re, intervențiile integrate sunt so­lu­ții viabile și sustenabile; de aceea mă bucur că POCU s-a inaugurat cu acest tip de proiecte. Sincer să fiu, aici este meritul colegilor mei din Ministerul Fondurilor Europe­ne, a funcționarilor, ce au învățat lecțiile din programarea anterioară și le-au reproiectat pentru cea cu­ren­tă. Pot, de aceea, să afirm cu toa­tă convingerea că POCU nu este POSDRU, nu este o prelungire a perioadei precedente, ci un program mult mai realist și mai adaptat contextului nostru social.

 

Reporter: Ce nu face ministe­rul, care-s piedicile funcționă­rești?

Ciprian Necula: Ministerul nu face ceea ce nu este treaba lui să facă! Consider că România are o șan­să imensă de dezvoltare, cu con­diția ca fondurile europene să fie cheltuite, de această dată, în direcția potrivită, răspunzând unor nevoi reale, cu soluții realiste. În plus – și aici e cazul să risipesc o altă prejudecată –, fondurile euro­pe­ne nu au cum să înlocuiască bu­ge­tul național, la fel cum proiectele pe care le finanțăm nu pot înlocui, ci doar completa, eforturile asumate la nivel național, prin strategii și politici publice. Totodată, sper ca, într-un viitor cât mai apro­pi­at, și fondurile naționale să ajun­gă să fie cheltuite coerent, în același sistem, respectând regulile de achiziție publică, selectarea par­te­ne­rilor, raportarea financiară etc. Tre­buie să depășim faza în care abor­dăm problematicile diferit, în funcție de sursa de finanțare.

Comenteaza Printeaza

Noteaza articolul

Cele mai citite articole

  • ASTAZI
  • ULTIMELE 7 ZILE
  • ULTIMELE 30 DE ZILE
ziare
ziare-pe-net.ro stiri in timp real!
www.centruldepresa.ro
ziare.com