Numărul idioţilor şi al frustraţilor, al loazelor şi al lichelelor va creşte!

de Andrei Ando | in Atitudini | 10 Iulie 2016, 19:48 | 2 comentarii

Consideraţii pe marginea „Statutului elevului”, care determină disoluţia autorităţii dascălului în şcoală şi în societatea românească!

Ministerul Educației a lansat în dezbatere publică un proiect al Sta­tutului Elevului. Perioada nu este cea mai potrivită, pentru că se su­pra­pune cu examenele naționale și cu vacanța școlară. Dar, intrigat de denumirea actului normativ, sunt con­vins că mulți profesori și-au fă­cut timp să îl studieze. Cel puțin așa ar fi trebuit să se întâmple. Și dacă și-au rupt din orele libere să îl analizeze, vor fi constatat că proiectul pornește prost și se termină și mai prost. De la cap la coadă este o colecție de bazaconii și aberații care ne determină să ne întrebăm ce ne dorim de la școala românească! Vrem debandadă, elevi recalcitranți și obraznici, absolvenți nea­daptați, sau oameni conștienți de obligațiile și responsabilitățile lor? Cale de mijloc nu prea există, fiindcă acest proiect redefinește educa­ția. Sau, mai bine zis, o șubrezeș­te, prin îngrădirea pârghiilor de ac­țiune a dascălului, chiar uzurparea și degradarea statutului și rolului profesorului, respectiv punerea în conflict a elevilor cu profesorul. Un grup de cadre didactice a luat atitudine, tranșant, pe marginea acestui preconizat act normativ, și vom prezenta punctul său de vedere in extenso. Dar e vorba, cum spuneam, doar de un grup, or situația este atât de gravă încât nu e loc de ne­pă­sare și neimplicare din partea ce­lorlalți!

 

Ați observat, oare, că toate discuțiile din spațiul public se concentrează exclusiv pe drepturi?! Toți vor libertăți, drepturi și mai multe drepturi! Iată, mai nou, elevii se aliniază și ei acestui curent. Dar cum rămâne cu îndatoririle? Toc­mai școala este acea instituție care trebuie să picure și să se asigure că se sedimentează sentimentul datoriei, al răspunderii, în tinerii ne­copți. Dacă o derobezi de rolul acesta, dacă transferi autoritatea din mâna dascălului în cea a elevului, sau, cel puțin, stabilești între ei o congruență stupidă în esență, în loc să întărești această instituție fun­damentală, o subminezi!

 

O spun eu însumi, ca dascăl – o lege care dă frâu liber manifestărilor de orice fel a copiilor, fie în fa­mi­lie, fie la școală, este o lege proas­tă! Educația nu înseamnă că profesorul este subordonatul elevului. A educa înseamnă a transmite cunoș­tințe, un cod de prin­cipii și de va­lori la îndemâna unei persoane cu o cultură și experi­ență adecvată – iar această persoană, în binomul profesor-elev, nu este elevul. Nu întâmplător în fol­clorul nostru i se spune „învățăcel” – el este cel care deprinde, nu cel care face regula!


Ne raportăm cu nostalgie la performanțele școlii românești, chiar și în perioada comunistă, și îi privim cu admirație pe performeri, dascăli sau elevi. Rezultatele acelea însă nu au fost obținute în contextul unei disoluții a autorității profe­sorilor, ci, din contră, a unei disci­pline și rigori care astăzi sunt so­cotite inacceptabile. Așa au ajuns ab­solvenții școlii românești specialiști cu bună calificare apreciați în occident, față de mai noile generații, care tot mai mult se îndreaptă doar înspre munci necalificate sau temporare, în lipsa unor aptitudini, a unei culturi pe care ar fi trebuit să le deprindă în școală. Departe de mi­ne să idealizez tot ce s-a întâmplat în trecut și să denunț prezentul; există însă o tendință sesizabilă de relaxare a pretențiilor față de elevi, în ultimele două decenii, în virtutea democratizării prost înțelese a societății românești. (Mă ui­tam zilele trecute peste un subiect la matematică de examen de admitere la liceu în anul 1987, care circu­lă pe internet. Față de el, examenul de capacitate este apă de ploaie, și tot e considerat prea dificil de elevi și părinți! Să nu mai vorbesc de admiterea la facultate, care acum nu mai există, dar presupunea un efort infinit mai mare decât bacalaureatul de astăzi, socotit culmea ororilor de către absolvenți și familii­le lor.)

 

Nu sunt adeptul violenței, nici măcar verbale, ori a abuzurilor la catedră. Dar nici a lipsei de autoritate. Cu legi care taie aripile dascăli­lor, dar le dau nas elevilor, generațiile care urmează vor fi tot mai superficiale, mai incapabile să discearnă între bine și rău. Ce mai tu­ra-vura, numărul idioților și al frustra­ților, al loazelor și al lichelelor va crește. Nu trebuie să fii profet să pre­vezi că schimbarea rolului în școală, limitarea atribuțiilor cadrului didactic, va avea efect catastrofal pe viitor! Numai niște inconș­ti­enți pot subscrie la pauperizarea morală și calitativă a școlii românești!

 

Iată scrisoarea de protest a dascălilor de la Colegiul Național „Moi­se Nicoară” din Arad, cu mențiunea că este singurul demers de acest fel de care avem cunoștință; un document al cărui motto, citatul din Emi­nescu, „din școala toată o ruină a rămas”, îl completează foarte bine titlul: „Profesorul a murit! Tră­ias­că elevul!”

„De curând, Ministerul Educa­ți­ei a lansat în dezbatere publică noul proiect al Statutului elevului, termenul de încheiere a acestei dez­bateri fiind fixat pe 4 iulie, dată după care el va fi aprobat! Nimeni dintre actorii implicați în procesul public de învățământ nu are timp în aceas­tă perioadă, destinată evaluărilor finale și examenelor naționale, să se aplece asupra acestui document im­portant, a cărui posibilă „legiferare” va avea un impact dezastruos asupra învățământului românesc. Probabil că acest lucru constituie deja o strategie diabolică de a mi­ma doar un exercițiu democratic și nu de a rezolva, în fond, o problemă strin­gentă a educației actuale: alterarea treptată a autorității profesorului în școală.

 

CE ÎŞI DORESC ELEVII?

 

Să fie respectați, fără să respecte la rândul lor; să-și ascundă în nu­mele „dreptului la imagine” in­com­petența, mediocritatea și impostura; să fie consultați, deși nu au com­petența necesară de a oferi soluții la toate problemele; să poată „le­gal” să conteste și să sancționeze tot, înainte de a purta un dialog constructiv cu ceilalți actori implicați în educație; să impună și să conducă, nu să coopereze; să fie aleși în funcții chiar dacă profilul lor intelectual și moral este caren­țial; să se raporteze la profesor doar strict administrativ, ca la un „func­țio­nar public” fără nicio relaționare umană, nerecunoscându-i nicio au­toritate profesională sau educativă.


Dacă ar fi să rezum acest Pro­iect de Statut al elevului, în spiritul său, nu în litera sa, aș sintetiza astfel ideile principale ce se desprind din textul și din subtextul lui:

· eliminarea totală a omenescului din școală; instituirea de raporturi polițienești de urmărire și in­formare, între elevi și profesori, în­tre elevi și reprezentanții lor aleși

· transformarea relației normale de parteneriat între profesor și elev într-un raport conflictual, antagonic (ca și cum cele două categorii ar avea interese nu numai diferite, ci chiar opuse)

· uzurparea și degradarea statutului și rolului profesorului; transformarea lui din „men­tor”/„mo­del” într-un simplu „funcționar” aflat în serviciul public, negându-i-se astfel orice autoritate, orice com­petență profesională și orice drept de implicare în procesul educativ, în promovarea, formarea și susținerea unor valori morale social dezirabile.


Câteva exemple din textul acestui proiect cred ca ar fi suficient de edificatoare. La o privire de an­sam­blu asupra structurării textului se poate ușor observa obsesia elevilor de a-și legifera cât mai multe drepturi și cât mai puține obligații. Ca­pi­tolul „Drepturi” se întinde pe 7 pa­gini; capitolul „Îndatoriri” ocu­pă doar 3 pagini. Preocuparea ma­jo­ră o reprezintă însă reglementarea raporturilor ierarhice dintre ele­vii de rând și reprezentanții lor aleși, precum și drepturile dictatoriale ale aleșilor și privilegiile lor; aceste re­glementări ocupă 10 pagini. Un reflex al modelului politic oferit de mai marii puterii este astfel transfe­rat în școală: goana după funcții și privilegii nemeritate, dorința de putere, fără acoperire în calități pro­fesionale, intelectuale sau umane.


Articolul 1 din acest proiect stipulează în felul următor: „Regu­la­mentele școlare se elaborează în ba­za prezentului statut.” În traducere liberă, asta înseamnă că regulamentele școlare elaborate trebuie să ia în considerare prioritar acest statut, nu Legea învățământului, nici ROFUIP-UL; că acest statut este superior celorlalte documente normative (cu care pe alocuri chiar intră în contradicție!). Suprem or­go­liu și gravă eroare de poziționare!


Ultimul articol, Articolul 42, este însă cel mai grav: „Orice reglementare în domeniu legal prevăzută într-un act normativ inferior sau egal, aflată în contradicţie cu prezentul statut, este abrogată de drept.” Adică, dacă se consideră în Ar­ticolul 1 că acest statut „bate tot”, că e unicul reper pentru celelalte acte normative, înseamnă că toate celelalte sunt inferioare și deci se abrogă! Această prevedere este profund ilegală. Statutul elevu­lui nu este, după aprobare ca do­cu­ment legal, superior legislației în vigoare (LEN nr.1/2011, ROFUIP 2015, Legea protecției copilului nr. 272/2004 republicată în 2013.  etc). Statutul elevului trebuie să pornească de la legile în vigoare și să se subordoneze acestora, nu in­vers.


Articolul 8/f stipulează dreptul elevilor de a publica diverse materiale: „reviste, ziare, broșuri și alte materiale informative, precum și de a le distribui elevilor din unitatea de învăţământ”. Deși interzice ma­terialele care aduc atingere se­cu­rității naționale sau constituie atacuri xenofobe, denigratoare sau dis­criminatorii, nu prevede interzicerea propagandei politice. Evi­dent, Consiliul de administrație al șco­lii nu are niciun cuvânt de spus; nu trebuie să își dea avizul, nu trebuie nici măcar informat.


Articolul 12/d, din Capitolul III - Îndatoriri stipulează că elevii au datoria de a informa reprezentanții lor aleși  despre „diferitele pro­bleme întâmpinate în procesul educațional sau în relația cu unitatea de învăţământ preuniversitar”. Această prevedere este abuzivă și dictatorială față de elevi. Infor­ma­rea reprezentanților elevilor este aici considerată o îndatorire, o obli­gație, nu un drept. Această prevedere e total  lipsită de orice fundament moral-educativ; categoria de „informator”nu intră între valorile câștigate de democrație.


Articolul 14/2, la sancțiuni, pre­vede faptul că elevii  pot fi sanc­ționați pentru faptele lor doar dacă acestea de petrec în „incinta unității de învățământ”. Cu alte cuvinte, în orice activitate extracurriculară (ex­cursii, tabere, vizite, schimburi de experiență etc., elevii pot să în­ju­re fără probleme, pot să agreseze, să fumeze, să consume droguri etc.)


Și exemplele ar putea continua, dar nu ar exprima nimic altceva de­cât aceeași atitudine ostilă față de va­lorile morale, față de autoritatea școlii și o eronată  poziționare în ierarhia actorilor principali din sistemul educațional: profesori, elevi, părinți, comunitate locală etc. A fi principalul beneficiar al educației publice nu înseamnă a „conduce” educația!

 

PROFESORI DIN TOATE ŞCOLILE, UNIŢI-VĂ!

 

Disoluția autorității profesorului în școală și în societatea românească e un fenomen complex, cu cauzalitate multiplă și care s-a produs în timp, nu dintr-o dată. Acest fenomen social ar merita, cu siguranță, o analiză aparte. Dar faptul că acest proiect de statut al elevului a apărut în această formă este doar un efect al profundei degradări a sistemului de învățământ, produse în ultimii 10-15 ani. Este doar un simptom- între altele- al „îmbolnăvirii” școlii, a educației și a societății românești. Elevii, care au „produs” acest proiect de statut, care se raportează în acest mod la profesori și la valorile morale sunt, din păcate, expresia carențelor educative din sistem și a calității muncii noastre, a dascălilor. Ade­vă­rul trist este că avem în față ima­ginea în oglindă a ceea ce am „educat” noi toți, în acești ani.


E vremea să ne trezim și să ne recâștigăm demnitatea profesională; e vremea să ne unim eforturile pentru a aduce învățământul ro­mâ­nesc la valorile fundamentale pe care le-a pierdut într-un prea în­delungat exercițiu al unei pseudo-de­mocrații; e vremea să avem cu­ra­jul să înfruntăm realitatea și să lu­ăm atitudine!


Educatori, învățători, profesori, citiți, vă rog, acest proiect de statut al elevilor și luați poziție față de el! Exprimați-vă părerea! Reacționați cumva! Arătați-le unde au greșit, în ce eroare se află! Vă invit să le de­monstrăm elevilor noștri că îi iu­bim și că ne pasă și mai ales că nu sun­tem „dușmanii” lor, că nu e ne­voie să conceapă „arme juridice” de apărare sau atac, ci trebuie doar să coopereze cu noi, căci scopurile noastre și ale lor coincid. Că princi­pala lor îndatorire este aceea de a învăța și nu de a fugi după funcții și privilegii nemeritate.

Altfel, va fi prea târziu. Și ne vom resemna să constatăm eminescian că „din școala toată o ruină a rămas”...”

 

Comenteaza Printeaza

Noteaza articolul

Cele mai citite articole

  • ASTAZI
  • ULTIMELE 7 ZILE
  • ULTIMELE 30 DE ZILE
ziare
ziare-pe-net.ro stiri in timp real!
www.centruldepresa.ro
ziare.com