ETIMOLOGII: șurub

de Ionel Funeriu | in Etimologii | 24 Ianuarie 2016, 14:05 | 0 comentarii

Cât de ușor se poate greși când e vorba de etimologie   ! În articolul precedent despre germanisme, am analizat cinci cuvinte românești provenite din germană : claviatură, maistru, matriță, șurub și ventil .
Cât de ușor se poate greși când e vorba de etimologie ! În articolul precedent despre germanisme, am analizat cinci cuvinte românești provenite din germană : claviatură, maistru, matriță, șurub și ventil. Am afirmat că, în afară de șurub, celelalte patru cuvinte sunt de origine latină în germană și am emis concluzia că „ne latinizăm” în continuare chiar și atunci când împrumutăm din germană. Nu totdeauna, evident, dar de multe ori. Concluzia aceasta este valabilă și o susțin în continuare fără să-mi fie teamă că greșesc. M-am pripit însă când am afirmat că șurub este un cuvânt germanic, fără să investighez până la capăt cazul. Cum s-a întâmplat ? Întâi de toate am scris pur și simplu că e germanic, bizuindu-mă pe impresia lăsată de structura fonetică a cuvântului care părea să nu aibă niciun corespondent în latină. Știam din experiență că nu e corect să te bazezi pe impresii în nicio știință, și atunci, înainte de a trimite articolul spre publicare, am verificat informația. Prima dată în Deutsches Wörterbuch (33 de volume), opera monumentală a Fraților Grimm de acum un secol și jumătate ; aici, ipoteza mea a fost confirmată : autorii indică drept etimon nordicul vechi skrufa și înregistrează descendenții acestuia și în alte limbi germanice : în suedeză – skruf, în daneză – skrue, în engleza veche – scrue (azi screw) și, bineînțeles, în germana actuală – Schraube (dialectal Schrube). Un ultim argument mi s-a părut a fi irecuzabil : dicționarul lui Littré (Dictionnaire de la langue française, 1863) confirmă originea germanică a fr. vechi escroue devenit escrou, apoi écrou. Un amănunt din dicționar mi-a dat însă de gândit : Littré menționează la acest articol corespondentul italian al lui écrou, care e scrofola. Detaliul m-a trimis imediat la un posibil etimon latin – scrofa. Fr. écrou este îndepărtat fonetic de lat. scrofa, dar numai aparent, pentru că sunt destule exemple care confirmă direcția acestei evoluții fonetice : lat. scribere > fr. écrire, lat. scrinium > fr. écrin „scrin”. Nu este deloc greu acum să înțelegem că scr- din latină a devenit écr- în franceză. Dicționarul etimologic al limbii latine al lui Ernout și Meillet din 1932 confirmă această etimologie și citează o propoziție din latina vulgară care aduce lămuriri suplimentare : scroba porca quae generavit = „groapa făcută (generată) de scroafă”. (În lat. clasică, scroba devenise scrofa.) Toate ca toate, dar întrebarea e acum : „ce legătură poate exista între scrofa și șurub ? Răspunsul îl putem bănui. Franceza a reținut ideea de „groapă făcută de râtul porcin care scurmă pământul” ceea ce i-a permis analogia cu șurubul care „scurmă” și el în metal sau în lemn când se înfiletează.

În română și italiană însă lat. scrofa = groapă a dat numele animalului care scurmă în pământ și face gropi (scroafă, respectiv scrofa).

Chiar având la îndemână toate aceste informații care fac lumină în evoluția sensurilor, este greu de decis ce a fost mai întâi : vechiul nordic skrufa, cum credeau Fraţii Grimm și Littré, sau vechiul lat. scroba, din dicţionarul etimologic Ernout-Meillet. După cum au evoluat sensurile, s-ar părea că totuși elementul latin a fost primordial1. Dacă e așa, înseamnă că am greșit când am susținut că Schraube (dialectal Schrube) ar fi un cuvânt pur germanic. Șurubul și șurubelnița se vor fi „înșurubat ele în română venind din Germania, scroafa e însă din latină.

_______
1. Profesorul Dorin Urițescu de la Universitatea din Toronto, lingvist nec plus ultra, pe care l-am consultat asupra chestiunii, mi-a scris un mail prin care confirmă prioritatea latinei.



Comenteaza Printeaza

Noteaza articolul

ziare
ziare-pe-net.ro stiri in timp real!
www.centruldepresa.ro
ziare.com